VINUL PIERDUT

Am, într-o zi, în Ocean
(Dar nu mai stiu sub care cer),
Zvîrlit ca pe-o ofrandã-n van
Din pretiosul vin, nitel.

Cine-ti vru pierderea, licoare?
Ascultai, poate, de destin?
Cu inima-n îngrijorare,
Gîndind la sînge, vãrsînd vin?

Dupã o ceatã rozacee,
Se porni iarãsi sã scînteie
În transparenta-i pura mare...

Pierdut, ãst vin, bete-aste unde!
Vãzui tîsnind în zãri amare
Figuri din cele mai profunde...
 

TORCÃTOAREA

Stã-n licãrul albastru-al ferestrei torcãtoarea
Si dincolo grãdina de freamãt dulce-i plinã, -
Vertij i-a dat masina de tors, sforãitoarea.

Beatã de-azur, sfîrsitã de toarcerea calinã
A firului ce-i scapã din degetele-i slabe,
Ea cade lin în visul ce capul i-l înclinã.

Sipot vioi e briza prin frunzele suave
Ce, sclav luminii încã, stropeste cu petale
Grãdina torcãtoarei acesteia trîndave.

Tulpina unde vîntul hoinar face escale
Se-apleacã, mîntuitã de gratii înstelate,
Masinii de tors dîndu-i prinosul florii sale.

Ci somnoroasa toarce o lînã izolatã;
Plãpînda umbrã-a firului alene
Îi face-n ciudã celui din mîna nemiscatã.

Visul se deapãnã si el cu-o dulce lene
Angelicã, si, iatã, pe fus fãrã-ncetare
Firul din caier curge ca somnul pe la gene.

Dincolo de flori însusi azurul se ascunde,
Torcãtoare-a frunzisului, strînsã în brîu de luminã,
Cerul verde-si dã duhul. Ultimul pom are plete arzînde.

Sora ta, roza-n care surîde-o fiintã divinã
Ti-adunã-n jurul fruntii miresmele cununã
Si crezi cã dormi... Odihna ti-i deplinã

Lîngã fereastra unde spre searã torceai lînã.