ESEU
ANUL „IRIMESCU”
George A.M. CIOBANU
MITUL
Deschiderea lui Irimescu înspre mit e similară cu aura sa de har pentru sculptură. Pseudovesnicia statuarului, lipsit fiind de o succesiune narativă, de o procesualitate monocauzală, conferă acestuia o polivalentă nelimitată de sensuri, un evantai tot mai desfăcut al unor întelesuri trecătoare, dar si generalizante prin repetare, încît arta dăltuirii se suprapune, cu usurintă, celei a mitului. A mitiza înseamnă a începe, dar si a opri, a transforma o desfăsurare liniară în întruchiparea unui dat care, de aici doar, ar fi putut să-si manifeste nenumărate valente. Oare si sculptura, mult mai mult decît pictura, e supusă unui aceluiasi destin?
Arta lui Irimescu se încadrează si ea unui astfel de logaritm, augumentată si prin caracteristica sa stilistică ce l-a însotit întotdeauna. Peste tot, dacă rămînem numai în lumea volumelor, ne întîlnim cu această mitofilie, cu acest panmitism, considerate în semnificatia celor mai sus spuse. Cînd autorul se opreste la o astfel de tematică – si tematica sa este predominant universală – el o gîndeste, mai presus de orice, de pe pozitia atelierului, a unui sculpturalocentrism în care, apoi, dacă se poate, mitul se însumează superlativ. După care, cei doi moduli se împerechează si duc, de îndată, la desăvîrsire (Pegas si Eutherpe). De aici nota de lirism hermeneutic care emană din toate aceste lucrări si care le conferă neegalatul lor farmec de baroc-retinut. Foarte putine sînt dăltuirile lui Irimescu ce povestesc ceva ca de pe o Columnă, cu motivatie si cu deznodămînt, asa cum o face, de pildă, în cele două: Făt-Frumos omorînd Balaurul.
Mitologicul său posedă în el si o trăsătură hesiodică, retinută, lipsită de argonautisme si înclestări iliadice. Mai mult, e vorba de o atmosferă pastorală, e redat în momente de gura-sobei si de urechile copiilor. Peste tot juvenalitate si eroism potential, care nu vor antrena spadasini si năvălitori si care nu vor declansa răpiri de Sabine sau neîntelegeri de Curiati. Ceea ce îmbogăteste, însă, mult de tot, acest univers al legendelor, îl constituie revărsarea impresionantă de torsuri. Absenta unui cap sau a unor membre generatoare de faptic face din ele o categorie deosebită de întruchipări de legendă, lumea torsurilor-mit, atît de complexă la Irimescu si care se însumează la o triadă purtătoare de incertitudine si infinit: sculptura, mitul si torsul.
Si aici ne putem permite o repartizare a creatiilor de acest gen. După aspectul de spatiu, cel mai mult predomină bazinul mediteranean – Răpirea Europei, Pegas si Apollo – iar după acela de timp, antichitatea – Icar. Cu exceptia acelui unicat, Africa, alte zone si ere ale pămîntului au oprit mai putin dalta artistului. Crezul său estetic nu cultivă o cît de mică preferintă pentru exotism, pentru locuri cunoscute doar cu ajutorul atlasului si pentru tipuri de oameni care ar interesa, ca diversitate, pe raseologi. Si modelul de om din jurul său nu are în el nota de autenticitate geografică, ci mai mult, cu exceptia portretelor, acesta e un algoritm, un punct de plecare în a reda fiinta umană si viata ei.
O usoară diferentiere, totusi, este operată atunci cînd tematica e natională, cînd Făt-Frumos apartine unui plai carpatin, cînd Ciobanul respiră aerul mioritic al locurilor noastre, cînd Zîna-Florilor emană din întruchiparea ei, nu numai o tesătură epică, ci si una asemănătoare unchesilor nostri. În rest, Încrengătura europeanului, cu tot ce are ea si particular si general, constituie planeta unică a Maestrului fălticenean.
Nu se poate vorbi despre o delimitare categorică între o mitologie biblică si o alta, para. Revenim la acea Pietŕ II, acel extaz dual între viată si moarte, acea metaforă care, plecînd de la o motivatie quasibiblică, ascunde în ea una din cele mai cutremurătoare Tangente ale lumii, atît de aproape de simetria de cristal a universului, dar atît de departe de precizarea documentaristă, de starea civilă a lui Michelangelo. O consideratie similară se poate face si asupra lucrării cu numele de Eden, mai mult un paneden universal, decît o trimitere directă la Biblie.
În creatia autorului se mai poate vorbi si despre o a doua modalitate de frontieră, acea dintre ipostazele de mit si nonmit, la care delimitarea dintre un continut si celălalt pare mai mult o suprapunere si mai putin o distantare. Compozitia cu două figuri sau Fata cu clepsidră, Viviana sau Eutherpe, Sandra sau Candelabru dar mai ales Orgă II – această îmbinare inedită între Naumburg si Giacometti – se constituie într-o suită de metafore sculpturale de o cuprinzătoare capacitate de sinteză. Iar Leda, un alt irimescianism sui-generis, ne oferă o altfel de prefigurare a unei jertfe, aceea a zborului, alături de irepetabilitatea unei atare iubiri, închisă în cercul monovalent al unui aceluiasi perimetru.
Sînt mituri, apoi, la care Irimescu nu zăboveste deloc. Să ne gîndim, doar, la cele două de sorginte natională – Mesterul Manole si Soarele si Luna, mituri de o mare rezonantă filosofică. Poate că prea simetrica geometrie a arhitecturilor din legende, sau prea multul primat al lui El si prea extinsa jertfă a Ei nu corespund nici cu arta sculpturii si nici cu filosofia sculptorului. Peste tot, autorul rămîne un îndrăgostit de sublimul corpului feminin si de înfiorarea tremurîndă a zborului.
O viziune artistică la care, parcă, nu mitul îsi găseste întruchiparea prin daltă, ci marmura este aceea care naste mitologii.
